ABANDON

by AG Weinberger

ABANDON
– cantată pentru un mic ansamblu și cvartet vocal –

I. Preambul

Am intrat în contact cu termenul din titlu la vîrsta mea de zece ani, în timpul procesului divorțului părinților mei… nu a fost o perioadă veselă, dar m-a întărit suficient de mult ca să pot bara, ocoli și rezolva provocările ce aveau să mă surprindă de-a lungul vieții.

În acel context de acum mai bine de 42 de ani cuvîntul abandon avea o conotație sumbră, ireversibilă, dură și plină de cruzime – cel puțin așa mi-a fost prezentat conceptul, adică cum își permite un părinte să-și abandoneze familia, copilul, echilibrul și bunurile dobîndite în comun pentru interesul lui personal ca să-și încerce să repare anumite lucruri din viața sa în detrimentul celuilalt – așa mi s-a prezentat starea de fapt în care mă trezisem brusc și rănit. Iar eu, copilul în această situație – am aflat mai tîrziu, am fost doar un puternic component din arsenalul de negoț pentru a obține cît mai multe de la cel ce își abandonează familia. Aceasta a fost descoperirea copilăriei mele care m-a ajutat să intru mai matur decît ceilalți în adolescență – pe cît de crudă, pe atît de revelatoare.

Situația în care mă aflam era una vulnerabilă și expunătoare. Nu-mi găseam locul și m-am închis în mine. După un an și jumătate de la pronunțarea divorțului alor mei m-am trezit eu însumi în plin proces de o anume formă de abandon, cînd negînd totul de acasă am fugit să-mi caut și să-mi inventez reperele existenței mele. De atunci mă preocupă și mă urmăresc obsesiv înțelesurile și conotațiile principiului abandonului. Pe parcursul existenței mele mi s-au relevat istoria, ideologia, filosofia și chiar moralitatea abandonului. Nu este chiar așa de rău cum s-ar putea să pară la o primă și superficială observare.

În cele ce urmează voi prezenta și analiza – prin suveranitatea garantată a subiectivismului și prin splendoarea beneficiului îndoielii – principiul abandonului prin cantata cu același titlu.

 

II. Argumente filosofice

Percepția larg răspîndită despre abandon este una pe cît de nepotrivită pe atît de falsă. Este de înțeles oarecum, dat fiind faptul că în general, chestiunile care vizează o calitate socială/umană, un model de comportament sau un principiu și nu se inscriu în discursul acceptat, promovat și legitimizat de așa zisul adevăr istoric – de multe ori încurajat și chiar impus de autorități cu diferitele lor scopuri, obiective, doctrine și dogme, beneficiează de un soi de rejectare și negare patologică din partea celor care se mulțumesc cu siguranța comfortabilă oferită tocmai de cei ce impun și formatează aceste adevăruri istorice.

În conformitate cu dicționarele acceptate, promovate și uzitate de comunitățile academice termenul abandon sugerează renunțare, părăsire, trădare, neîndeplinire – în general o atitudine, o acțiune sau un comportament demn de disprețul și de condamnarea societății. Așa o fi oare? Sau avem de a face cu o prejudecată strategic încurajată, ai cărei singur rol este de a atrage atenția de la uneltele eliberării spiritului uman?

Toată evoluția umană în această a cincea epocă culturală postatlanteană se datorează abandonului. Să ne gîndim doar la povestea mărului din Paradis. După ce s-a consumat fapta, omul s-a trezit brusc abandonat și alungat de forul tutelar și protector – drept pedeapsă pentru curioasa și inocenta sa nesupunere. De aici s-au generat toate complexele și frustrările fudamentale ale omului, care șlefuiesc și formatează existența noastră comună pînă în zilele noastre. Constatăm, că pentru o curiozitate, pentru un ludism inocent, pentru nevoia de gîndire progresistă, pentru o încercare de a învăța, de a îmbunătăți și pentru a evolua se impune un preț serios de plătit. Sub auspiciile învățăturii și experienței abandonului ne-am dezvoltat ca specie și ca societate. Datorită acestei paradigme suntem condamnați să ne naștem într-un cleștar spiritual/emoțional controlabil și manevrabil. De asta existăm în capcana matricei neuro-psihotice, iar prin acestea perseverăm relaxați, legitimați și argumentați în a ne distruge propriul viitor. Așadar abandonul s-ar putea să nu fie așa de rău cum s-a vrut să credem… probabil este un mod de eliberare, de scăpare de sub un anumit jug de natură socială, spirituală, economică, etc.

Exemplele despre folosirea abandonului ca drept unealtă sau șansă pentru eliberare sunt multiple în literatură, în filosofie, în arte și în istorie în general. Tema abandonului o regăsim în povestea lui Oedip, în Odysseus, Ariadna abandonata de Theseus, în Exod – povestea lui Moise, în Noul Testament Iisus este abandonat de discipolii sai, în Gilgamesh, în Mesterul Manole, în Faust, în lucrările lui Heidegger, în discursul lui Wittgenstein și Sartre, iar lista lungă poate continua.

Abandonul de obicei îi ‘lovește’ pe cei slabi, pe cei dependenți, pe cei mici și pe cei asupriți prin voința arogantă și crudă a celor puternici, iresponsabili, aventurieri, decizionali și bogați – conform discursului și intențiilor stabilimentului din totdeauna. Există mai multe tipuri de abandon. Există o diferență de percepție și de furie socială între abandonul unui copil și abandonul persoanei iubite într-un cuplu. Este diferită reacția publică în cazul abandonului politic/istoric versus cel sportiv.

Cu toate că abandonul în diversele epoci culturale capătă un tratament și înțeles diferit… asta se poate vedea prin reacția socială și prin comunicarea artistică ale epocilor și societăților respective. În reprezentarea mitologică și culturală cel abandonat devine eroul admirat și deținătorul unor rezolvări fundamentale istorice și sociale cu efecte atemporare.

Dar dacă abandonul este de fapt un pas necesar, o anticameră spre acel ‘portal’ care ne deschide calea spre eliberare și iluminare? Dar dacă abandonul face parte din acele ‘revelații’ care aduc schimbările fundamentale pe plan personal, sau într-o dimensiune mai largă istorică, de care se teme atit de mult orice stabiliment social/ politic/religios?

Abandonul, sau mai bine zis abandonarea este un concept filosofic existențialist prin excelență. Martin Heidegger și Jean Paul Sartre au dezvoltat acest concept urmînd drumul deschis de filosofii rebeli ai secolului al XIX-lea Soren Kirkegaard și Friedriech Nietzsche. Această abordare filosofică tratează condiția și evoluția libertății infinte umane fără implicarea vreunei autorități divine și omnipotente.

La originile lui existențialismul explorează experimentul liminal al anxietății, al morții și al nihilismului și se bazează pe rejectarea științei (în primul rînd neagă explicările cauzalității), astfel creînd condițiile adecvate pentru a înțelege natura umană în

puritatea ei, prin definirea de sine și celebrînd libertatea, alegerea și determinarea individului.

‘Omul este o pasiune inutilă’ – spune Sartre… cu toate că nu trebuie să fim întru totul de acord cu această concluzie, enunțul acesta ne invită totuși la o reflecție mai degajată și curajoasă despre esența lucrurilor. Gîndul lui Sartre lovește drept și frontal în edificiul bigotismului dogmatic pe care s-a clădit timp de 2 mii de ani conștința societății în emisfera nord-vestică.

Probabil epoca noastră al post-adevărului, cu schimbările ei pe toate planurile și în toate domeniile existenței noastre, ne va forța să nutrim și să dezvoltăm noi percepții și reacții, noi abordări psiho/sociale și noi coduri morale definitorii ineditei realități în care trăim deja. Provocarea este imensă, iar abilitatea noastră de a echilibra handicapul emoțional în legătură cu dezvoltarea tehnologică, cu care ne confruntăm încă de la începutul secolului al XX-lea, ne va dovedi și întări legitimitatea noastră existențială ca specie pentru viitor. Nimic și nimeni nu poate opri progresul. Suntem condamnați la evoluție…

 

III. Despre cantată

Termenul cantata a apărut în secolul al XVII-lea pe teritoriile italiene. Este un gen muzical scris pentru voce (sau mai multe voci), pentru ansamblu vocal (cor) și instrumente în diferite combinații și texturi timbrale. Poate să aibă o singură secțiune, sau mai multe părți, poate să aibă texte cu subiect epic, sacru sau chiar laic. Cantata era o evoluție firească și o înlocuire naturală pentru motet și madrigal, genurile vocale atît de populare ale Renașterii.

Înțelesul termenului cantata se tot schimba de a lungul timpului – de la madrigalul pentru o singură voce, particular începutului secolului al XVII-lea, pînă la polivocalul cantata di camera sau cantata di chiesa de la sfîrșitul aceluiași secol.

În epoca lui Bach (1685-1750) cantatele conțineau mai multe secțiuni, sau părți distincte și schimbări de tempo și modulări tonale. Imediat înaintea epocii lui Bach, mulți compozitori scriau cantate, care era un gen apreciat și încurajat în primul rînd de Biserica Lutherană. Se foloseau textele sacre și biblice, astfel cantatele serveau cu precădere în slujbele bisericești și în serviciul liturgic luteran.

Compozitori ca Dieterich Buxtehude, Christoph Grauptner, Gottfried Heinrich Stölzel sau Georg Philipp Telemann șlefuiau arta cantatei în epoca Barocă și astfel deschideau drumul pentru cel urma să domine viața muzicală lutherană pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Johann Sebastian Bach.

În epoca clasică și romantică cunoaștem o literatură bogată a lucrărilor vocal/ instrumentale. Aproape fiecare compozitor marcant al epocii scria cantate, cu precădere pe texte sacre, dar cunoaștem cantatele seculare ale lui Anton Bruckner, Gustav Mahler, Felix Mendelssohn, Robert Schumann, Johannes Brahms, Hector Berlioz și Samuel Coleridge-Taylor.

În secolul XX și în epoca post modernă cantatele își pierd încet caracterul sacru/ religios/liturgic și devin din ce în ce mai libere ca formă și mai laice și politice ca exprimare. Compozitori ca Ralph Vaughan Williams, Arnold Schoenberg cu a sa Gurre-Lieder, Paul Hindemith, Anton Webern, Ernst Krenek, Hector Villa-Lobos sau Sergei Prokofiev au scris cantate definitorii pentru limbajul componistic reprezentat de ei.

La începutul secolului al XX-lea a apărut un interes major pentru cercetarea și identificarea moștenirii inepuizabile a muzicilor tradiționale. Evident că aceste preocupări au generat un bogat repertoriu muzical. Să gîndim doar la Bela Bartok, cu a sa fenomenală Cantata Profana, bazată pe două colinde românești.

În epoca modernă și post modernă o serie întreagă de compozitori importanți au scris cantate. Cunoaștem lucrări de la Krzysztof Penderecki, Daniel Pinkham, Earl Robinson, Ned Rorem, William Schuman (A Free Song), Roger Sessions, Siegfried Strohbach, Michael Tippett și Kurt Weill.

Cantata contemporană cunoaște o dezvoltare și o evoluție surprinzătoare – pe de o parte rămîne fidelă mesajului religios/liturgic, dar pe de altă parte își face locul în arsenalul din ce în ce mai numeros și șocant al expresivității muzicale actuale.

Lucrarea Abandon se înscrie în cea din urmă categorie.

 

Din motive tehnice în audiția de mai jos partea vocală se prezintă cu timbralitatea pianului.

Textul care a generat muzica:

Lacrima curge grea, plînge și inima, Prin noi la voi sosește,
cerul se veștejește…

Ne cucerește, ne amăgește… Crunt…
Abandon !

Trezirea netezește inima mea, Calcă strîmb…
Delir…
Vorbe-n vînt, șoapte-n gînd,

La amurgul zilei
se deschide calea spre
lumi de vis… intrînd în adînc..

Abandon !

Limpezimea apei strălucește printre crengi, iar dintr-odată te atinge, te cuprinden-jur cu alint, dor de vînt… în zbor plîng…
În zbor…

Vrînd…

 

Audiție plăcută !