Căsnicia reloaded

by AG Weinberger

Au trecut oare acele vremuri cînd familia încă era celula de bază a societății? Sună așa de proletcultist asta, nu?

Gîndește-te un pic, oare ce l-a determinat pe om de-a lungul evoluției sale
să-și unească existența de o altă ființă? Oare de ce avem nevoie să trăim cu cineva și să ne refuzăm starea și existența de Paradis? O fi doar nevoia evitării ridicolului în societatea de după secolul al 16-lea, cînd a apărut ‘certificatul de căsătorie’? Sau este vorba de o asociere economică – vezi moda eficientă a nunților cu mulți invitați? Sau este doar o nevoie socială ‘de bine’ – nu cumva să se arate cu degetul spre tine după o anumită vîrstă… Sau poate este vorba doar de o comoditate cu pretenții oarecare? Va să zică cînd vei fi bătrân să aibă cine să-ți dea un pahar cu apă… Oare de asta se fac copii în popor?

Am crescut într-o familie destrămată… cînd aveam 10 ani am experimentat șocul divorțului părinților mei… Nu prea m-a interesat atunci acest aspect. Amândoi încercau să-mi ’cumpere’ simpatia și cuvîntul în fața judecătorului la proces. Deja atunci mi s-a făcut scîrbă de parșivitatea ieftină din jur… Din acel moment – în mod instinctiv, am refuzat orice sfat sau ’învățătură’ venită de la părinți… M-am aruncat deplin în plăcerea descoperirii conștientizării sinelui… Eram singur și puternic… Am citit și am ascultat mult, căutam compania unor oameni interesanți – poeți, actori, guru, femei… unii alcoolici, alții schizofreni, iar alții resemnați și cabotini. Lume colorată, decadentă și neputiincioasă în acele vremuri, dar cu aceea sclipire a libertății atît de tipică unui oraș de graniță cu nostalgia civilizației habsburgice.

A început procesul de eliberare pentru mine. Le mulțumesc acum… părinților. Dar în afară de iubirea biblică altceva nu pot să le ofer…Respectul se dobîndește…asta le spun și copiilor mei.

Totuși nu pot trăi liber așa cum îmi doresc, pentru că mă lovesc de mentalitatea de servitute și de slugărnicie a femeilor crescute și educate din și prin frică… Cu toate că ele emit pretenția de a fi tratate în mod egal cu bărbații (militez pentru asta, eu însumi fiind un feminist convins), dar dintr-un motiv ciudat se bazează pe un amestec bizar de norme de politețe cu proiecția iluziei unei viziuni de divă fatală cu care sunt păcălite de părinții lor neajunși și epavați emoțional. Marea majoritate a femeilor al prezentului sunt produse de kitsch fără perspectiva unui matriarharism firesc, după care tînjește de fapt bărbatul modern. Păcat…

Eu sunt în avantgarda emoțională bazîndu-mă pe principiile patriarhilor pre biblice. Consider că atunci era cea mai echilibrată perioadă a societății umane.

Sunt oare eu inadaptabil sau pur și simplu sunt sortit pentru a fi pilonul avantgardei retrograde răsplătit cu datoria plăcerii?

Nu mai cred nimic și în nimeni… în afară de Dietatea Supremă și de mine. Doar eu însumi mi-am rămas să-mi plîng pe umeri. Măcar e cel mai onest așa…

 

Fat-Shame-Yourself