Singular AG

personal and private

Curbura destinului

Demnitatea nu are legătura cu poziția socială a cuiva, sau cu starea materială atît ascunsă cît și afișată. Curburile imprevizibile ale destinului te proiectează în situații provocatoare și nedorite uneori. Ajungi în mijlocul lor prin nepricepere, prin orgoliu, prin prostie sau prin intenția ta bine planificată.

În toții dintre noi sălășluiește un mic diavol, pe numele său EGO… Pînă aici este în regulă… Performanța, excelența și succesul nu pot fi atinse fără ego…

Totuși inteleptii binevoitori – și aici mă refer in primul rînd la magii din vremurile de mult apuse, ne îndeamnă la cunoaștere… la GNOSIS…

‘Înțelepții’ pe un buget gras și contemporani cu noi totuși – sau cel puțin unii dintre ei, ajutați fiind de algoritmul stăpîn să ajungă în poziții de trend setter-i și “formatori de opinie” ne propun o acceptare necondiționată a tot ce ne spun cei din algoritm… Vai, dulce mai e fructul capcanei…

Consumați, consumați, consumați! Bang!

Iată, că țara mea a devenit brusc mare și largă… unde iți permiți iluzia respirației în voie și unde morfologia votațiunii zace în continuare în sarmaua cotelilor evlavioase prin bîlciurile populate de clismaticii spălați cu berea la kilogram sub calcîiele crăpate de dansul pe ritmurile taragotului ținut țanțoș cu spatele concav îndoit în speranța unui viitor mai bun…

Dar nu te amăgi… The song remains the same…

Doar cunoașterea îți conferă demnitatea… nimic altceva… doar cunoașterea… Poți? Chiar vrei eliberarea?

Theodore Roosevelt spunea undeva: fă tot ce îți stă în putiință, cu toate mijloacele tale și oriunde te-ai afla…

Asta ar fi ceva… ce zici?

Brezoiul Lumii

Încă mai resimt plăcerea și mîndria pentru că am participat la acest festival… mulțumesc muzicienilor mei și echipei de organizatori… A fost superb… standardul este ridicat 🙂

De-aș avea

La rugămintea unui bun prieten am scris acest cor pe versurile lui ME… Adîncindu-mă în minunăția textului am descoperit în mine o altă lume, alte sunete și o altă muzică… Pînă acum nu am avut ocazia să găsesc un ansamblu vocal care să înregistreze acest cor, așadar veți auzi un sunet de pian pe 4 voci, dar puteți descărca și citi textul și muzica din pdf-ul atașat.


Burghezul din Camelot

… din volumul SINGULAR

umilul solvabil este

labilul amabil

pentru stăpânul nou…

probabil

se linge bine asfaltul…

el este capul familiei…

folklorul mamii voastre de

koprofagi proletcultiști

iar în zare

accelerează emanciparea

pe

călcâiul femeilor

dezrădăcinate

în timp,

ce culeg zarzavatul

dintre blocurile ghetoului…

of, voi…

țâțoaselor stăpînițe…

cărnoase mirosuri

emiteți prin

feromonii procesați de

școlile unde

strămoșii mei burghezi

au bătut ultimul cui

în teracota pe care voi

vă întindeți rufele la uscat

multe nu v-au mai rămas

de făcut…

procreați-vă spiritul

ondulîndu-vă poalele

gemînd cu gindul la

taragot…

Oh, Camelot… departe ești

Dictatură în sinceritate, sau sinceritate în dictatură? Cum crezi că e?

Despre ideologii si estetici

Major Shakedown on live TV

Pămînturi Noi

Lăsați-mă să schimb ceva, primiți-mă în case,

De șapte zile sunt pe drum, aduc veștile de departe.

Vor veni și după voi cînd Soarele răsare,

Vînătorii neamului se văd deja în zare.

Pădurile deja ard în jur, cerul e însîngerat.

Dezastrul e în urma lor, sub Soarele întunecat.

Pămînturi noi vă așteaptă să le cuceriți,

Poveștile neamului să vi le amintiți…

Vegheați-vă copii să-și ridice lumea lor!

Lăsați în urmă casele, pămîntul și orașele.

Nu priviți înapoi, cu voi vor zbura amintirile.

Semnele Dragonului, ale Păunului și Lunii,

Luați-le cu voi, or ține piept furtunii.

Pămînturi noi vă așteaptă să le cuceriți,

Poveștile neamului să vi le amintiți…

Vegheați-vă copii să-și ridice lumea lor!

Muzica/versuri – AG Weinberger/BMI

Chitări, voce – AG Weinberger

Bas – Sebi Joó

Percuție – Gilberto Ortega

pamanturi-noi3.mp3

Zece secunde… star te faci

Te-ai îndoit vreodată de dreptul tău la existență? La sacrul și firescul drept, la inatacabilul și de la sine înțelesul drept de a fi… Așa, pur și simplu… ți-a fost frică cu adevărat vreodată? Te-ai întrebat vreodată de ce confunzi oare dreptul la existență cu privilegiul de a exista? Chiar crezi că ți se cuvine totul doar pentru exiști?

Doar nu vrei să-mi spui că te lasă rece contemporaneitatea ta? Doar nu vrei să ne declari că te mulțumește faptul să fii doar un CNP undeva într-o bancă de date?

Trăim vremuri ciudate… nimeni nu mai poate garanta nimic, siguranța a devenit un hazard… parcă tot Universul expiră suflul la fel cum pieptul tău ajunge la punctul cel mai adînc în momentul în care plămînii tăi dau afară aerul… Lucrurile vor lua razna și mai mult destul de curînd… lumea se dezechilibrează vizibil și alarmant… Oare cît mai avem pînă vom sări în aer cu toții?

Sunt mai șocat acum decît eram pe 11 septembrie… am fost acolo… atunci m-am speriat și m-am îngrozit de potențialul lor… dar acum îmi este frică… o ideologie oarecare, fie ea bună sau rea,  dă putere și motivație celor ce o practică, pe cînd în lumea noastră, așa zisa civilizată tocmai se dizolvă reperele existenței cu mare poftă și plăcere…

Lumea noastră a devenit superficială, meschină, consumatoristă, cabotină, demagoagă, egoistă și neîncrezătoare… aleargă după marea DISTRACȚIE uitînd să-și îmbogățească conținutul. Lumea noastră a devenit tabloidizabilă… everybody wants to be a star!

Asta să ne fie sfîrșitul? Atunci vom fi bucuroși cînd nu vom mai avea nevoie să ne prefacem… citește Proverbe 1:22 și nu mai fi naiv…

ABANDON

ABANDON
– cantată pentru un mic ansamblu și cvartet vocal –

I. Preambul

Am intrat în contact cu termenul din titlu la vîrsta mea de zece ani, în timpul procesului divorțului părinților mei… nu a fost o perioadă veselă, dar m-a întărit suficient de mult ca să pot bara, ocoli și rezolva provocările ce aveau să mă surprindă de-a lungul vieții.

În acel context de acum mai bine de 42 de ani cuvîntul abandon avea o conotație sumbră, ireversibilă, dură și plină de cruzime – cel puțin așa mi-a fost prezentat conceptul, adică cum își permite un părinte să-și abandoneze familia, copilul, echilibrul și bunurile dobîndite în comun pentru interesul lui personal ca să-și încerce să repare anumite lucruri din viața sa în detrimentul celuilalt – așa mi s-a prezentat starea de fapt în care mă trezisem brusc și rănit. Iar eu, copilul în această situație – am aflat mai tîrziu, am fost doar un puternic component din arsenalul de negoț pentru a obține cît mai multe de la cel ce își abandonează familia. Aceasta a fost descoperirea copilăriei mele care m-a ajutat să intru mai matur decît ceilalți în adolescență – pe cît de crudă, pe atît de revelatoare.

Situația în care mă aflam era una vulnerabilă și expunătoare. Nu-mi găseam locul și m-am închis în mine. După un an și jumătate de la pronunțarea divorțului alor mei m-am trezit eu însumi în plin proces de o anume formă de abandon, cînd negînd totul de acasă am fugit să-mi caut și să-mi inventez reperele existenței mele. De atunci mă preocupă și mă urmăresc obsesiv înțelesurile și conotațiile principiului abandonului. Pe parcursul existenței mele mi s-au relevat istoria, ideologia, filosofia și chiar moralitatea abandonului. Nu este chiar așa de rău cum s-ar putea să pară la o primă și superficială observare.

În cele ce urmează voi prezenta și analiza – prin suveranitatea garantată a subiectivismului și prin splendoarea beneficiului îndoielii – principiul abandonului prin cantata cu același titlu.

 

II. Argumente filosofice

Percepția larg răspîndită despre abandon este una pe cît de nepotrivită pe atît de falsă. Este de înțeles oarecum, dat fiind faptul că în general, chestiunile care vizează o calitate socială/umană, un model de comportament sau un principiu și nu se inscriu în discursul acceptat, promovat și legitimizat de așa zisul adevăr istoric – de multe ori încurajat și chiar impus de autorități cu diferitele lor scopuri, obiective, doctrine și dogme, beneficiează de un soi de rejectare și negare patologică din partea celor care se mulțumesc cu siguranța comfortabilă oferită tocmai de cei ce impun și formatează aceste adevăruri istorice.

În conformitate cu dicționarele acceptate, promovate și uzitate de comunitățile academice termenul abandon sugerează renunțare, părăsire, trădare, neîndeplinire – în general o atitudine, o acțiune sau un comportament demn de disprețul și de condamnarea societății. Așa o fi oare? Sau avem de a face cu o prejudecată strategic încurajată, ai cărei singur rol este de a atrage atenția de la uneltele eliberării spiritului uman?

Toată evoluția umană în această a cincea epocă culturală postatlanteană se datorează abandonului. Să ne gîndim doar la povestea mărului din Paradis. După ce s-a consumat fapta, omul s-a trezit brusc abandonat și alungat de forul tutelar și protector – drept pedeapsă pentru curioasa și inocenta sa nesupunere. De aici s-au generat toate complexele și frustrările fudamentale ale omului, care șlefuiesc și formatează existența noastră comună pînă în zilele noastre. Constatăm, că pentru o curiozitate, pentru un ludism inocent, pentru nevoia de gîndire progresistă, pentru o încercare de a învăța, de a îmbunătăți și pentru a evolua se impune un preț serios de plătit. Sub auspiciile învățăturii și experienței abandonului ne-am dezvoltat ca specie și ca societate. Datorită acestei paradigme suntem condamnați să ne naștem într-un cleștar spiritual/emoțional controlabil și manevrabil. De asta existăm în capcana matricei neuro-psihotice, iar prin acestea perseverăm relaxați, legitimați și argumentați în a ne distruge propriul viitor. Așadar abandonul s-ar putea să nu fie așa de rău cum s-a vrut să credem… probabil este un mod de eliberare, de scăpare de sub un anumit jug de natură socială, spirituală, economică, etc.

Exemplele despre folosirea abandonului ca drept unealtă sau șansă pentru eliberare sunt multiple în literatură, în filosofie, în arte și în istorie în general. Tema abandonului o regăsim în povestea lui Oedip, în Odysseus, Ariadna abandonata de Theseus, în Exod – povestea lui Moise, în Noul Testament Iisus este abandonat de discipolii sai, în Gilgamesh, în Mesterul Manole, în Faust, în lucrările lui Heidegger, în discursul lui Wittgenstein și Sartre, iar lista lungă poate continua.

Abandonul de obicei îi ‘lovește’ pe cei slabi, pe cei dependenți, pe cei mici și pe cei asupriți prin voința arogantă și crudă a celor puternici, iresponsabili, aventurieri, decizionali și bogați – conform discursului și intențiilor stabilimentului din totdeauna. Există mai multe tipuri de abandon. Există o diferență de percepție și de furie socială între abandonul unui copil și abandonul persoanei iubite într-un cuplu. Este diferită reacția publică în cazul abandonului politic/istoric versus cel sportiv.

Cu toate că abandonul în diversele epoci culturale capătă un tratament și înțeles diferit… asta se poate vedea prin reacția socială și prin comunicarea artistică ale epocilor și societăților respective. În reprezentarea mitologică și culturală cel abandonat devine eroul admirat și deținătorul unor rezolvări fundamentale istorice și sociale cu efecte atemporare.

Dar dacă abandonul este de fapt un pas necesar, o anticameră spre acel ‘portal’ care ne deschide calea spre eliberare și iluminare? Dar dacă abandonul face parte din acele ‘revelații’ care aduc schimbările fundamentale pe plan personal, sau într-o dimensiune mai largă istorică, de care se teme atit de mult orice stabiliment social/ politic/religios?

Abandonul, sau mai bine zis abandonarea este un concept filosofic existențialist prin excelență. Martin Heidegger și Jean Paul Sartre au dezvoltat acest concept urmînd drumul deschis de filosofii rebeli ai secolului al XIX-lea Soren Kirkegaard și Friedriech Nietzsche. Această abordare filosofică tratează condiția și evoluția libertății infinte umane fără implicarea vreunei autorități divine și omnipotente.

La originile lui existențialismul explorează experimentul liminal al anxietății, al morții și al nihilismului și se bazează pe rejectarea științei (în primul rînd neagă explicările cauzalității), astfel creînd condițiile adecvate pentru a înțelege natura umană în

puritatea ei, prin definirea de sine și celebrînd libertatea, alegerea și determinarea individului.

‘Omul este o pasiune inutilă’ – spune Sartre… cu toate că nu trebuie să fim întru totul de acord cu această concluzie, enunțul acesta ne invită totuși la o reflecție mai degajată și curajoasă despre esența lucrurilor. Gîndul lui Sartre lovește drept și frontal în edificiul bigotismului dogmatic pe care s-a clădit timp de 2 mii de ani conștința societății în emisfera nord-vestică.

Probabil epoca noastră al post-adevărului, cu schimbările ei pe toate planurile și în toate domeniile existenței noastre, ne va forța să nutrim și să dezvoltăm noi percepții și reacții, noi abordări psiho/sociale și noi coduri morale definitorii ineditei realități în care trăim deja. Provocarea este imensă, iar abilitatea noastră de a echilibra handicapul emoțional în legătură cu dezvoltarea tehnologică, cu care ne confruntăm încă de la începutul secolului al XX-lea, ne va dovedi și întări legitimitatea noastră existențială ca specie pentru viitor. Nimic și nimeni nu poate opri progresul. Suntem condamnați la evoluție…

 

III. Despre cantată

Termenul cantata a apărut în secolul al XVII-lea pe teritoriile italiene. Este un gen muzical scris pentru voce (sau mai multe voci), pentru ansamblu vocal (cor) și instrumente în diferite combinații și texturi timbrale. Poate să aibă o singură secțiune, sau mai multe părți, poate să aibă texte cu subiect epic, sacru sau chiar laic. Cantata era o evoluție firească și o înlocuire naturală pentru motet și madrigal, genurile vocale atît de populare ale Renașterii.

Înțelesul termenului cantata se tot schimba de a lungul timpului – de la madrigalul pentru o singură voce, particular începutului secolului al XVII-lea, pînă la polivocalul cantata di camera sau cantata di chiesa de la sfîrșitul aceluiași secol.

În epoca lui Bach (1685-1750) cantatele conțineau mai multe secțiuni, sau părți distincte și schimbări de tempo și modulări tonale. Imediat înaintea epocii lui Bach, mulți compozitori scriau cantate, care era un gen apreciat și încurajat în primul rînd de Biserica Lutherană. Se foloseau textele sacre și biblice, astfel cantatele serveau cu precădere în slujbele bisericești și în serviciul liturgic luteran.

Compozitori ca Dieterich Buxtehude, Christoph Grauptner, Gottfried Heinrich Stölzel sau Georg Philipp Telemann șlefuiau arta cantatei în epoca Barocă și astfel deschideau drumul pentru cel urma să domine viața muzicală lutherană pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Johann Sebastian Bach.

În epoca clasică și romantică cunoaștem o literatură bogată a lucrărilor vocal/ instrumentale. Aproape fiecare compozitor marcant al epocii scria cantate, cu precădere pe texte sacre, dar cunoaștem cantatele seculare ale lui Anton Bruckner, Gustav Mahler, Felix Mendelssohn, Robert Schumann, Johannes Brahms, Hector Berlioz și Samuel Coleridge-Taylor.

În secolul XX și în epoca post modernă cantatele își pierd încet caracterul sacru/ religios/liturgic și devin din ce în ce mai libere ca formă și mai laice și politice ca exprimare. Compozitori ca Ralph Vaughan Williams, Arnold Schoenberg cu a sa Gurre-Lieder, Paul Hindemith, Anton Webern, Ernst Krenek, Hector Villa-Lobos sau Sergei Prokofiev au scris cantate definitorii pentru limbajul componistic reprezentat de ei.

La începutul secolului al XX-lea a apărut un interes major pentru cercetarea și identificarea moștenirii inepuizabile a muzicilor tradiționale. Evident că aceste preocupări au generat un bogat repertoriu muzical. Să gîndim doar la Bela Bartok, cu a sa fenomenală Cantata Profana, bazată pe două colinde românești.

În epoca modernă și post modernă o serie întreagă de compozitori importanți au scris cantate. Cunoaștem lucrări de la Krzysztof Penderecki, Daniel Pinkham, Earl Robinson, Ned Rorem, William Schuman (A Free Song), Roger Sessions, Siegfried Strohbach, Michael Tippett și Kurt Weill.

Cantata contemporană cunoaște o dezvoltare și o evoluție surprinzătoare – pe de o parte rămîne fidelă mesajului religios/liturgic, dar pe de altă parte își face locul în arsenalul din ce în ce mai numeros și șocant al expresivității muzicale actuale.

Lucrarea Abandon se înscrie în cea din urmă categorie.

 

Din motive tehnice în audiția de mai jos partea vocală se prezintă cu timbralitatea pianului.

Textul care a generat muzica:

Lacrima curge grea, plînge și inima, Prin noi la voi sosește,
cerul se veștejește…

Ne cucerește, ne amăgește… Crunt…
Abandon !

Trezirea netezește inima mea, Calcă strîmb…
Delir…
Vorbe-n vînt, șoapte-n gînd,

La amurgul zilei
se deschide calea spre
lumi de vis… intrînd în adînc..

Abandon !

Limpezimea apei strălucește printre crengi, iar dintr-odată te atinge, te cuprinden-jur cu alint, dor de vînt… în zbor plîng…
În zbor…

Vrînd…

 

Audiție plăcută !